Aurelian CRĂIUȚU
Teoria și practica moderației
dialog cu Aurelian CRĂIUȚU
Mircea Vasilescu: V-aș ruga, pentru început, să răspundeți la o întrebare care se punea frecvent pe la începutul anilor '90 - desigur, în alt scop decît o fac eu acum... "Ce ați făcut în ultimii cinci ani?"
Am terminat doctoratul în 1999 și m-am mutat de cîteva ori dintr-o parte în alta a Americii, străduindu-mă să găsesc o slujbă în spațiul universitar american...
Magdalena Boiangiu: Dar cum ați ajuns în America? Și cînd?
Am ajuns în America în vara anului 1993, la puțin timp după ce devenisem, într-un mod metaforic, "membru fondator" al Colegiului "Noua Europă". Participasem anterior la o întîlnire în casa dlui Pleșu care adunase, ca să spun așa, o echipă de "păsări rare". Am numit-o astfel pentru că era o grădină zoologică sui generis, iar eu făceam parte din ea, ca economist și traducător, în același timp al lui Husserl.
O lume condusă de premii
Am plecat inițial pentru un an cu o bursă Fulbright (care a fost complicată în felul ei), și am făcut ulterior doctoratul în Științe politice la Universitatea Princeton, unde am fost admis în 1994. După aceea a început peregrinarea... Am predat un an la Universitatea Duke, între 1999-2000, după care m-am mutat în mijlocul Americii, în statul Iowa, și în 2001 am ajuns la Bloomington, unde mă aflu și în clipa de față. Nu sînt ceea ce se numește aici un politolog; predau Teorie politică la Universitatea Indiana, Bloomington, iar cursurile mele sînt de Istorie a gîndirii politice și de Filozofie politică. Universitatea noastră are în plus o bună tradiție în studii românești. Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am dus acolo. Teza mea de doctorat a fost despre liberalismul francez al secolului al XIX-lea. M-am întrebat cum poate fi dusă o revoluție la bun sfîrșit, ce se întîmplă după momentul revoluționar fondator, în acea perioadă de tranziție confuză, în care libertățile sînt mai mult sau mai puțin conștientizate și există o explozie a inițiativelor societății, iar puterea politică rămîne oarecum în urma societății. Și am avut inițial ideea de a compara două momente postrevoluționare: post-1789 - post-1989. Teoretic vorbind, o astfel de comparație nu era solidă, astfel încît m-am concentrat asupra unui singur moment istoric, Restaurația Bourbonilor (1814-1830). Astfel încît eu, care am avut o cunoaștere istorică minimală (ca urmare a unui liceu de matematică-fizică), am ajuns să predau acum Istoria gîndirii politice și să scriu despre o cultură politică pe care am învățat-o, practic, ca un autodidact (am învățat limba franceză pe cont propriu într-o vară). Teza mea de doctorat a fost susținută, cum spuneam, în 1999. Am avut noroc! În anul 2000 am cîștigat un premiu care mi-a deschis cîteva porți și mi-a permis să obțin poziția pe care o am azi. A fost Premiul Leo Strauss pentru cea mai bună teză de doctorat în teorie politică susținută în America de Nord în 1998-1999. A contat foarte mult, pentru că lumea universitară americană este condusă de premii. Teza a fost dezvoltată într-o carte ce a apărut în 2003, și s-a numit Liberalism sub stare de asediu - Gîndirea politică a doctrinarilor francezi. Am studiat opera gînditorilor politici grupați în jurul lui François Guizot, practic necunoscuți astăzi. Paradoxul a fost că eu fiind român, lucrînd în America, am scris despre un curent de gîndire foarte puțin cunoscut chiar și în Franța, unde prima carte despre gîndirea politică a lui Guizot a fost scrisă în 1985, astfel încît eu am avut de la bun început un atu important.
Alfabetul libertății
Mircea Vasilescu: Faptul că veneați din România, din Europa de Est, fostă comunistă, a fost un avantaj sau un dezavantaj?
A fost un avantaj pentru mine: am venit cu o sete de a învăța ceva nou și de a scrie despre un subiect care mă pasiona. Am scris cu pasiune despre ucenicia libertății. Asta era tema care mă preocupa, mă preocupă și probabil mă va preocupa cîțiva ani de acum înainte. Altfel spus, cum se învață alfabetul libertății!
Magdalena Boiangiu: Și cum se învață?
Momentul postrevoluționar francez are cîteva lecții pentru noi. În primul rînd, e vorba de importanța constituționalismului. Pentru a crea un regim parlamentar viabil, e nevoie de o elită politică care, la un anumit moment istoric, să aibă un sens clar al interesului de lungă durată al țării și un sens al pașilor mărunți care pot fi făcuți pe termen scurt. Acesta a fost norocul și menirea doctrinarilor francezi. Ei au fost activi în perioada Restaurației Bourbonilor, deci după căderea lui Napoleon, între 1814 și 1830, și apoi pînă la 1848. În această perioadă, s-au pus bazele sistemului parlamentar francez. A doua lecție ne invită să regîndim modul în care conceptualizăm puterea politică. Ce înseamnă a guverna o societate? Nu înseamnă a folosi (doar) armata, colectorii de impozite, soldații, gardienii, pentru a asigura (cu forța) cooperarea societății. Societatea trebuie ajutată și îndemnată să se autoorganizeze. Aceasta a fost o temă dezbătută în timpul Restaurației Bourbonilor, în ciuda faptului că Franța are acest tipar centralist pînă în ziua de azi. Franța nu are o tradiție a autoguvernării cum există în America. E nevoie de această sinergie între nivelul de jos și cel de sus, între comunitățile aflate la baza societății și elitele politice. Apoi, în al treilea rînd, ar trebui consemnată importanța transparenței, a contestației politice și a schimbului de idei în societate. E o temă fundamentală pentru liberalii secolului al XIX-lea. Termenul este publicité în franceză, intraductibil în românește. Acesta este un concept important pentru că, în lipsa acestei forme de contestație și de transparență și de responsabilitate politică, instituțiile rămîn forme fără fond. Iar cei pe care i-am studiat eu, Guizot, Royer-Collard, au spus foarte clar cît de importantă este transparența pentru funcționarea eficientă a instituțiilor politice. Au fost și alte lucruri care mi-au atras atenția în gîndirea doctrinarilor și am scris pe larg despre ele în varianta franceză a cărții, apărută la începutul lunii mai, la Editura Plon. Cartea se numește Le Centre introuvable.
Cristian Ghinea: Care este concluzia? Cît de influenți au fost oamenii aceștia în Franța? Căci a mai fost o revoluție, o nouă dictatură, o comună... și tot așa. A durat mult pînă s-a stabilizat democrația.
Liberalismul francez, în ochii unora, rămîne și astăzi un oximoron, pentru că nu are consistența și consecvența liberalismului politic și economic din lumea anglo-saxonă. Există o efervescență a gîndirii politice care nu s-a coagulat însă întotdeauna în mod fericit în instituțiile politice franceze.
Liberalismul românesc -
artă a combinațiilor
Cezar Paul-Bădescu: Cum vedeți liberalismul românesc? Spuneți despre cel francez că este văzut ca un oximoron. Cît de liberali sînt liberalii noștri?
În anii '90 am participat la cîteva dezbateri publice pe tema liberalismului. Am scris în 1997 un text, "A fi sau a nu fi liberal", pe care l-am publicat apoi și în Elogiul libertății, carte apărută în 1998 la Editura Polirom. Am afirmat atunci că prefer să descriu liberalismul ca o familie cu mai multe dialecte, mai degrabă decît ca o doctrină coerentă care se poate defini de la A la Z prin cîteva concepte, mai mult sau mai puțin univoce. Nu mă refeream în special la faptul că atunci existau Partidul Liberal '93, Noul Partid Liberal, Câmpeanu, Brătianu...; mă refeream mai ales la nivelul conceptelor, la nevoia de a lărgi oarecum sfera de aplicabilitate a principalelor idei liberale. Mi s-a părut că un astfel de demers era necesar în momentul acela și sînt convins că e necesar și azi. În al doilea rînd, am avut deseori o anumită inadecvare la realitatea politică liberală românească. Mi s-a părut că nu regăsesc în dezbaterile din sînul curentelor liberale ideile, temerile și obsesiile mele. De exemplu, importanța transparenței, importanța contestației politice nu le-am văzut reliefate îndeajuns în discuțiile avute. Pentru mine, acestea sînt concepte importante. În al treilea rînd, trebuie spus faptul că liberalismul e deocamdată o doctrină oarecum diformă în România. Mi se pare că nu există un cod doctrinar care să definească în mod limpede ce înseamnă liberalismul și încotro ar trebui el să evolueze, să înainteze.
Cristian Ghinea: Credeți că celelalte doctrine sînt mai cristalizate?
Nu. Nu cred asta. Problema Partidului Liberal, așa cum am perceput-o eu în ultimii ani, urmărind lucrurile de la distanță, după ieșirea lui Valeriu Stoica din arena politică, mi se pare că a fost o mică artă a combinatoriului cu personalități la vîrf, iar jos, la bază, un partid cu picioare (prea adesea) de lut. M-a interesat la un moment dat problema culturii politice și am scris despre asta în Elogiul libertății. Este o temă actuală și în clipa de față. Mi s-a părut și mi se pare și în continuare că există mai multe Românii. Nu sînt primul și nici ultimul care o va sublinia, și mă interesează ce leagă între ele aceste Românii. Este vorba despre România orașelor industriale dezafectate, este vorba despre România celor care cîștigă mai mult de 1.000 de euro pe lună, lucrează în companii internaționale și vorbesc 2-3 limbi, și despre România oamenilor care vor fi, din păcate, condamnați, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, la o existență marginală și precară. Mă interesează dacă poate exista un proiect de lungă durată pentru a crea legăturile sociale care să ne țină laolaltă și să ne facă civilizați. Pentru că altfel vom fi o societate ghetoizată, care va trăi în comunități tot mai mici, ce nu vor fi legate între ele nici măcar de interesul națiunii. Interesul națiunii devine în aceste condiții o sintagmă goală.
În acest sens, Tocqueville mi se pare autorul care trebuie recitit pentru că el ne oferă cîteva lecții importante. Printre altele, faptul că o societate liberă are nevoie nu numai de afirmarea principiului individualismului, ci și de principii corective. Religia și autoguvernarea, de exemplu, sînt contra-puteri la atomizarea societății. Ceea ce mă șochează și astăzi este cît de atomizați sîntem. Comunismul nu ne-a colectivizat, după părerea mea, cît ne-a atomizat. De aceea, astăzi, se pune problema refacerii punților civice între cetățeni. Există în Elogiul moderației un capitol despre Tocqueville, unde - citez un fragment - el își descrie opiniile politice. Mă regăsesc integral în aceste cuvinte: "Am o preferință instinctuală pentru instituții democratice, dar sînt un aristocrat prin instinct. Iubesc cu pasiune libertatea, legalitatea, respectul drepturilor." - asta spunea Tocqueville. Aș adăuga că îmi displac demagogia și necivilitatea, nu aparțin nici unei partide politice, pentru că, aidoma lui Tocqueville, partidul liberal din care "fac parte" nu există (încă). Sînt, cu alte cuvinte, un extremist de centru.
Cezar Paul-Bădescu: Cu privire la atomizarea despre care vorbiți - se spune despre românii care trăiesc în străinătate că sînt dispersați, că nu se înțeleg, că nu există o coeziune... Așa este? Cum comunicați cu ceilalți români? Atomizarea există și în cazul românilor din afară?
Cred că da. Acum 7-8 ani, în New York, au fost lupte în jurul construirii unei biserici. Nu cred că s-au soldat cu un rezultat pozitiv. Există însă și exemple fericite. Am înțeles că românii din Canada, care sînt o comunitate destul de substanțială, au reușit să depășească cîteva dintre tarele trecutului; ei se adună, au manifestări consistente. La fel, există cîteva excelente asociații de studenți români în Statele Unite; una dintre acestea funcționează remarcabil în Boston, adunînd studenții români de la Harvard și MIT (unii dintre ei sînt acum lansați în splendide cariere profesionale). Mai mult, la Universitatea Indiana există acum din partea statului român și a Universității un acord (mediat de profesoara Christina Zarifopol) și o bursă cofinanțată care permite Universității Indiana să aducă în fiecare an un doctorand din toată lumea care să studieze o problemă legată de istoria sau cultura României. Dar interesul pentru studiile românești în America rămîne un subiect delicat, pentru că el reclamă eforturi și inițiative susținute din partea ambelor părți. E loc de mult mai mult în această privință!
Cezar Paul-Bădescu: Dvs. cum păstrați legătura cu România și cu românii?
De un an, am început să predau, în fiecare mai-iunie, un curs intensiv doctoral (la SNSPA), ceea ce mi-a dat prilejul de a cunoaște studenți noi și a reînnoda colaborarea cu profesorii de acolo, precum Mihaela și Adrian Miroiu, și Cătălin Partenie. Am de asemenea strînse contacte cu Institutul de Cercetări Politice de la Universitatea din București, unde colaborez foarte bine cu Cristian Preda, Daniel Barbu și Ioan Stanomir (ei scot o revistă, Studia politica, la care sînt afiliat). Încerc apoi să fac o carte cu Mihai Șora despre bucuria de a trăi, despre știința de a opri timpul, de a te bucura de plenitudinea clipei, de a gusta sarea pămîntului. Trebuie să mărturisesc că am dificultăți în a ști cum să gust sarea pămîntului, pentru că fac parte dintr-o societate care se judecă pe ea, și-i judecă pe alții, după logica exteriorității, a tranzitivității, a vitezei și a productivității. Din fericire, ambiția mea m-a condus să fiu productiv. Însă ce se întîmplă cu celelalte preocupări ale mele rămîne o întrebare deschisă și urgentă. Încerc pe cît posibil să combin interesele strict de cercetare cu preocupările mai adînci, pentru că rămîn în continuare însetat de filozofie, literatură și, într-o anumită măsură, chiar teologie. Iar lansarea Elogiului moderației anul acesta mi-a dat prilejul sa reînnoiesc contactele cu lumea românească, unde am în continuare mulți prieteni și, sper, cititori.
Germania este euforizată: de splendidele zile de vară ce nu păreau să mai vină vreodată, de atmosfera ce domnește în marile orașe și pe stadioanele de fotbal în aceste zile ale campionatului mondial, de steagurile ce împînzesc clădirile și flutură vioi, atașate la caroseria autoturismelor mari și mici. Toată lumea discută despre fotbal și - pe măsura puterilor lor - pînă și filozofii.
Substitut al înfruntărilor belicoase, hybris și catharsis, pasiune răscolitoare impulsionînd de nu puține ori spiritul gregar, fanatizînd mulțimile și exasperîndu-i pe cei care nu au nici în clin și nici în mînecă cu "jocul cu balonul rotund", fotbalul nu putea să nu rețină și atenția unor filozofi contemporani. După Luciano de Crescenzo care a emis, ce-i drept mai de mult, judecăți memorabile despre acest sport popular (vulgar, în sens etimologic), ceva mai tenebrosul Peter Sloterdeijk, filozof german foarte la modă, s-a înduplecat să dialogheze pe marginea campionatului mondial de fotbal cu redactorii revistei Der Spiegel.
Dar cum toată lumea se pricepe la fotbal ca și la politică, ce ar avea nou de spus acest dirijor al cvartetului filozofic (cum se intitulează emisiunea pe care o susține, împreună cu Rudiger Safranski, la televiziunea publică germană)?
Sloterdeijk nu ar fi el însuși dacă nu ar izbuti să deslușească, în materia amorfă a banalului, componentele inedite, surprinzătoare. Un prim exemplu: nu există un alt sport care să imite atît de bine ca fotbalul ancestralele noastre sentimente "protoartileriste" de vînători. Goana după minge și "orgasmele" pe care golurile le produc fanilor îi par de-a dreptul "obscene" filozofului care definește fotbalul în termeni cinegetici: "atingerea cu un obiect balistic (alias piciorul, n.n.) a vînatului (mingea) care încearcă cu toate mijloacele să se salveze (rostogolindu-se sau zburînd prin aer)."
Evident, Sloterdeijk se întreabă dacă nu cumva ia "peste picior" clișeul antropologic conform căruia bărbații ar fi vînători și femeile culegătoare. Au prin urmare reprezentantele sexului frumos o viață mai ușoară? Răspunsul filozofului relevă din nou o componentă inedită a existenței noastre: dacă ne putem imagina azi un bărbat fără lance arc, sau - în ocurență -, minge, femeile, în virtutea vocației lor de culegătoare (ele încurajînd astfel și consumul) nu pot fi imaginate fără... poșetă!!!
Dar, înapoi la fotbal! Sloterdejik nu se lasă furat de isteria colectivă din tribune, dar admite că omul este definit și prin capacitatea de a-și pierde mințile, împreună cu semenii săi. Remarcabilă este o altă comparație pe care filozoful o face: cea între erou și vedetă. (Să ne amintim și că titlul unui volum al lui Luciano de Crescenzo făcea aluzie la vremurile în care bărbaților le era îngăduit să fie... eroi.)
Așadar, grăiește Sloterdeijk, eroul moare de timpuriu pe cîmpul de luptă, vedeta se declasează prin reintrarea în "normalitatea" vieții de zi cu zi. Ipotetic, fotbaliștii sînt eroi pe stadion, dar, nedîndu-și viața pentru un gol, rămîn inevitabil doar vedete, staruri, modele. Un montaj fotografic reprezentîndu-i pe Roberto Carlos, Francesco Totti, Beckham, Ronaldinho și Raul umăr la umăr, îmbrăcați în armuri antice, privindu-ne fioros, demonstrează ideea. Deveniți staruri, ei se dez-eroizează. Mai rău încă: Sloterdeijk întrevede tendința unei "hermafroditizări" a fotbaliștilor vedete - cotînd, în principiu desigur, echipa națională a Germaniei ca fiind un "team de hermafrodiți".
Ceea ce este mai puțin grav decît definiția pe care o dă fotbalului un alt filozof german, mai puțin cunoscut, ce-i drept - este vorba de Guenter Gebauer: "o formă de protest împotriva culturii savante". Sloterdeijk face o nouă piruetă și întrevede în stadioanele moderne forma "originară" a Colosseum-ului, menționînd concomitent primejdia "politizării" mulțimii.
Azi fotbalul pare și o expresie "extremă" a globalizării: majoritatea membrilor echipelor naționale joacă în alte țări în echipele de club și de aceea - în afara campionatelor, echipele naționale par desprinse de realitate. În timpul turneelor însă, ele retrezesc spectatorilor în tribune pusee patriotarde. În sfîrșit, unul din elementele care pe Sloterdeijk îl impresionează cel mai puternic, este modul în care fotbaliștii, care cad, se ridică: rapid, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Ridicarea lor este un "manifest împotriva legilor gravitației". Ce regretă Sloterdeijk? Că atunci cînd sînt răniți, fotbaliștii sînt transportați pe targă și nu sînt lăsați, cum se întîmpla în vremurile de demult, să șchioapete pînă la ieșirea de pe teren. Cît despre el - Peter Sloterdeijk circulă cu bicicleta -, i se întîmplă să cadă destul de des și să se ridice din ce în ce mai greu. Pe terenul ideilor însă, pare de-a dreptul...înaripat, chiar dacă zborul său poate fi pentru unii, agasant.
Prea puțin reverențioasele opinii despre fotbal, emise de filozoful transformat în "guru" de mass-media, nu are cum să-i irite pe membrii unsprezecelui german - din simplul motiv că ei nu-i citesc, nu-i aud și nici nu-i ascultă pe filozofi.
Un efect "colateral" al campionatului mondial de fotbal s-a transformat însă într-un adevărat subiect de dezbateri publice la radio și televiziune, în paginile presei scrise.
Germania s-a acoperit, în aceste zile, cu un patch-work în care se disting din abundență - pe fundalul tricolorului german negru-roșu-galben - și drapelele naționale ale țărilor participante la marea competiție. Este sau nu această invazie de drapele indiciul unui patriotism exacerbat sau - ceea ce ar fi și mai rău - al naționalismului, se întreabă îngrijorate unele spirite critice.
În orice competiție internațională de fotbal intonarea imnului înaintea începerii meciului îi însuflețește pe jucători și pe suporteri de înălțătorul dar, resimțit sau manifestat în exces, suspectul sentiment al patriotismului.
Cert este că - spre deosebire de alte națiuni europene și mai ales de vecinii lor francezi, care nu ezită să recurgă la epitete ornante și expresii ale grandorii nici cînd e vorba de națiune, nici cînd e vorba de vinuri sau brînzeturi - germanilor le dă de furcă atît ideea de națiune, cît și cea de patrie. De vină este evident trecutul cel nazist, în primul rînd... Patriotismul și problematizarea identității sînt sentimente și teme care au o cu totul altă abordare la est de Rin și la vest de Oder, decît în restul țărilor europene...
S-a vorbit mult despre "revenirea la normalitate" a Germaniei după reunificare. Dezbaterile nu au eliminat însă întru totul incertitudinile și nici tresăririle, ori de cîte ori ar exista primejdia unei supradozări a sentimentelor patriotice. Recent, o campanie publicitară, destul de costisitoare și discutabilă, le propunea locuitorilor Republicii Federale, prin intermediul unor uriașe afișe, să se identifice cînd cu Einstein, cînd cu un fotbalist, cînd cu un copil sau cu o doamnă în vîrstă - pe scurt - cu chipurile celebre și anonime ale locuitorilor de ieri și de azi ai Germaniei. Iconografia identitară ținea evident cont și de diversitatea etnică și culturală a Germaniei de azi: diversă și totuși unitară, dar care nu poate fi ușor asumată.
Poate și din acest motiv, în zilele campionatului mondial de fotbal nu puțini analiști sînt surprinși de dezinvoltura cu care locuitorii țării și-au pus în ferestrele caselor, la balcoane și prin grădini, stegulețele tricolore negru-roșu-galben. Automobiliștii au recurs și ei la acest ornament: drapelele mici, care flutură în vînt, le urează textual bun venit oaspeților la campionat. Dar alături de steagurile germane apar peste tot și cele ale altor națiuni, indicînd fie simpatia, fie preferințele fotbalistice ale posesorului pentru una din echipele țărilor participante la campionat. Or, tocmai această "coabitare", nu doar "cromatică", este de natură să spulbere complet suspiciunile și îndoielile pe care le stîrnește unor sociologi și politologi sau chiar istorici, prezența majoritară a stegulețelor germane peste tot. Ele vor dispărea după încheierea campionatului, iar patriotismul - căruia par a-i da expresie - nu este nicidecum direct proporțional ca intensitate cu numărul drapelelor purtînd culorile naționale ale Germaniei.
Sentimentele patriotice fluctuante sînt determinate de anumite împrejurări. Înfrîntă, distrusă, zdrobită de conștiința vinovăției și a ororilor comise în numele dictaturii naziste, Germania postbelică începe să-și recîștige încet-încet încrederea în sine, imediat după ce în 1954 echipa națională de fotbal cîștigă, în fața Ungariei, titlul de campioană mondială.
Situația este cu totul alta acum. Cetățenii Republicii Federale afișează drapelul național nu atît din dorința "nețărmurită" ca unsprezecele german să cîștige campionatul, cît mai degrabă, din bucuria de a putea găzdui acest eveniment. Cît despre "patriotism", el se manifestă pînă acum cel puțin sub forma unei bune dispoziții generale - întreținută atît de zilele însorite, cît și de armonia în care competițiile programate s-au desfășurat și sperăm se vor desfășura. Cînd campionatul mondial se va fi încheiat, probabil că tematizarea dozelor în care locuitorii Republicii Federale au sau nu au voie să fie patrioți și să fluture drapelul național va dispărea din spațiul public și din mass-media, reintrînd în sfera... dezbaterilor academice.
Cu studenții americani,
despre Cicero și Seneca
Magdalena Boiangiu: Ați spus că sînteți un intelectual român timid... Cum vă împăcați cu intelectualii americani care se descurcă destul de bine cu realul?
Trăiesc într-un turn de fildeș. În general, departamentele de Științe politice în America au cîte 1-2 teoreticieni politici care sînt tolerați pentru faptul că e nevoie să vedem și ce au făcut alții în trecut. Departamentele mai mari sînt mai generoase cu Teoria politică; la Indiana, sîntem 4 specialiști în acest domeniu, deși fiecare lucrăm pe feliile noastre, bine delimitate. Chiar dacă sînt foarte puțini colegi în SUA (sau în Europa în general) care studiază gîndirea politică franceză în mod sistematic, mă simt bine în compania lor, reală sau virtuală. Mi-a plăcut întotdeauna să vîslesc împotriva curentului, să nu fac ceea ce e la modă. Predau la o școală de stat care este o universitate de cercetare, unde avem și studenți doctoranzi. Studenții obișnuiți, majoritatea dintre ei, vin din statul Indiana. E o universitate mare, cu aproape 37.000 de studenți care provin din diferite medii sociale și sosesc cu diferite obiective; mulți lucrează 10-20 de ore pe săptămînă ca să se întrețină. Există o modă ca cei mai buni dintre studenți să meargă apoi la școli de Drept și la școli de Afaceri. Pentru ei, studiul istoriei gîndirii politice are o relevanță limitată. Dar, în fiecare an, reușesc să ghicesc printre ei cîteva minți însetate de cultură, cîțiva oameni tineri care caută altceva. Și încep să lucrez cu ei și, în același timp, încerc să-i conving pe alții, prin entuziasmul meu (care se spune că este contagios), că ideile au consecințe practice și că ei trebuie să-l studieze și pe Cicero. Nu numai pentru faptul că Thomas Jefferson, unul dintre părinții fondatori ai democrației americane, citea și era la curent cu Cicero, ci și pentru faptul că Cicero și Seneca au o relevanță particulară pentru opțiunile noastre zilnice. Organizez, cu un număr select de studenți, în fiecare semestru, un grup de lectură informal, ne întîlnim în diferite locuri - de cele mai multe ori la mine acasă sau la o cafenea - și discutăm texte mici. Studenții, în general, trebuie treziți și stimulați. Rolul meu seamănă de aceea cu cel al unui tăun (socratic).
Cristian Ghinea: Cum vă raportați la consumerismul american?
Eu trăiesc într-un stat care a votat cu Partidul Republican în mod masiv. Fac parte din ceea ce CNN numește America "roșie", America care l-a votat pe G.W. Bush. Bloomington, în sine, este un campus universitar care, ca mai toate campusurile americane, face parte din America "albastră". Cînd ies din Bloomington și mă aflu într-o zonă alăturată, nu-i privesc cu dispreț pe cei care trăiesc acolo. Și nu mă simt cu totul și totul străin față de valorile și opțiunile lor. Sigur că diferențele dintre modurile noastre de viață sînt foarte mari: ei se pronunță pentru pedeapsa capitală - eu sînt împotriva pedepsei capitale - și au o obsesie cu armele - eu nu am avut și nici nu voi avea vreodată o armă. Dar dreptul de a purta o armă e privit ca un drept fundamental în America și trebuie respectat ca atare. Nu privesc cu dispreț valorile celor care au moduri diferite de viață, dar nici nu mă pot entuziasma după cultura de tip Walmart. În comunitatea științifică din care fac parte, încerc să apăr principiile dialogului și toleranței și să mă comport după regulile decenței, fără să fiu un radical. Cu alte cuvinte, încerc să aplic ceea ce predic: moderația (nu reușesc însă mereu!). Am refuzat întotdeauna să gîndesc în termeni alb-negru. Cred că - așa cum spunea Raymond Aron - alegerile pe care le facem sînt (aproape întotdeauna) între ceea ce este detestabil și ceea ce este preferabil. Niciodată (sau doar foarte rar) între bine și rău.
Împăciuitorismul și moderația
Am scris Elogiul moderației tocmai ca un exercițiu donquijotesc (scriu în prezent și o variantă engleză, oarecum diferită, pentru o audiență universitară). Nu am nici o iluzie că citind această carte oamenii radicali vor deveni moderați și n-am nici o iluzie că voi reuși să atenuez neîncrederea față de fenomenul politic. Politica este văzută în România mai mult ca un mod de a te îmbogăți, de a fi corupt. Însă am scris cartea din sentimentul, din nevoia de a mă defini pe mine însumi. Deci, una dintre metaforele cele mai frumoase ale moderației este cea a politicianului reconciliator...
Radu Cosașu: Sînteți un împăciuitorist.
Cristian Ghinea: Care sînt criteriile conform cărora stabilești că te abții sau că este obligatoriu să ai o opțiune?
Sigur, dacă e vorba de a alege între Monica Macovei și Michi Șpagă (și alții ca el), e ușor de ales. Dar, într-un plan mai larg, nu cred că există criterii infailibile pe care să le putem deduce din axiome morale. Cred că e mai bine să ne uităm la cîteva exemple luminoase, care au ales bine în timpuri întunecate. Așa închei de altfel Elogiul moderației, vorbind despre Raymond Aron care ne-a dat un exemplu de decență și luciditate într-un timp în care alții făcuseră alegeri dezastruoase. Închei cartea cu un elogiu al "spectatorului angajat" (a la Aron) care privește lumea politică cu conștiința că există ceva dincolo de universul politicii, că politica nu este o valoare exhaustivă, nu epuizează omenescul din noi. Pe de altă parte, știu că există momente cînd trebuie ales în condiții de incertitudine (și nu potrivit unei grile alb-negru), și cînd întrebarea cea mai potrivită pe care trebuie să ți-o pui ca spectator angajat este "Ce aș face, dacă m-aș afla în momentul de față în scaunul ministrului?" E nevoie de o decizie, e nevoie de o perspectivă de lungă durată, și atunci acționezi în funcție de asta; deciziile le iei în funcție de împrejurările schimbătoare. E vorba de a refuza însă o atitudine romantică asupra politicii, emoțională, profetică sau doctrinară. Intelectualii tind să aibă în general o astfel de atitudine romantică, sîntem reticenți față de o critică (de natură pur tehnică) la adresa realității. E stilul literar de politică pe care-l combătea și Tocqueville.
Magdalena Boiangiu: Dar ce spuneți dvs. e valabil într-o societate democratică, în care putem opta între spiritul romantic și spiritul lucid. Într-o societate totalitară a lua o atitudine ține nu doar de romantism, ci și de eroism. Un exemplu: Soljenițîn. Și îți spui că dacă ar fi fost mai mulți eroi, comunismul n-ar fi durat atît. După care Soljenițîn supraviețuiește propriei sale alegeri, supraviețuiește comunismului și face felurite alte alegeri, unele dintre ele discutabile, dar sprijinite de imensa lui autoritate morală.
Eu nu sînt chiar atît de decepționat de evoluția ulterioară a lui Soljenițîn. Discursul la Harvard din 1976, care a fost un discurs incendiar, a fost unul retoric, a vrut să trezească ceva în acel moment, dar el nu a fost expresia unui fanatism moral, așa cum l-au acuzat unii în America. Ulterior, în discursul din Liechtenstein din 1993, el a nuanțat cîteva dintre ideile din discursul din 1976, lăudînd curajul civic din vest și menționînd că declinul moral, în care căzuse lumea comunistă, fusese mult mai mare decît cel al lumii capitaliste. Eu nu am urmărit foarte atent cariera politică a lui Soljenițîn de după 1989, dar e limpede că el a încercat să contureze o alternativă la un anumit tip de liberalism anarhic care nu avea un proiect coerent pentru Rusia; îl consider și astăzi ca un exemplu de rectitudine morală într-o societate totalitară. Tema este actuală în continuare la noi. Problema lustrației este pe agenda politică, retrocedarea proprietăților e o chestiune mereu vie, teme dificile asupra cărora nu
.
vom putea ajunge la consens. Or, mi se pare că tocmai tema aceasta poate fi examinată prin prisma ideilor și autorilor discutați în Elogiul moderației, care subliniază tocmai nevoia abordării unei perspective cu adevărat pluraliste. Dar, mă grăbesc să adaug că nu am aici o rețetă pentru cum să te comporți în momentul X în privința unei chestiuni punctuale. A gîndi politica înseamnă nu elaborarea unor teorii, ci gîndirea contextului în care acționează actorii politici și a provocărilor complexe cu care sînt confruntați.
"Extremiștii de centru"
Dacă e să afirm ceva fără rezervă, atunci aș spune că cei care îmbrățișează o etică a convingerilor absolute sînt periculoși, dacă nu se conduc în același timp după o etică a responsabilității. Cu alte cuvinte, atunci cînd acționezi în politică, prima întrebare pe care trebuie să ți-o pui nu este dacă se cuvine să acționezi conform unui principiu moral absolut, din care deduci în mod axiomatic pașii pe care trebuie să-i urmezi, ci ce consecințe are acțiunea ta asupra semenilor tăi. Pentru că, așa cum spunea Andrei Pleșu și o spusese, bineînțeles, și Machiavelli, ceea ce pare virtute într-un anumit context se poate dovedi un eșec, și ceea ce pare un eșec sau moralmente dubios poate avea, politic vorbind, consecințe benefice pe termen mediu sau lung. Linia asta de demarcație este foarte subțire și, adesea, greu de perceput. Dar nu vreau să împart lumea în spirite moderate și spirite radicale, bune și rele. Pot spune că e nevoie și de "extremiști de centru", expresia favorită a lui Radu Cosașu. Pentru ca barca să nu se răstoarne, trebuie ca ei să existe și să se manifeste în libertate.
Andrei Pleșu: Mie mi se pare că una dintre problemele politicienilor români de acum e că nu au convingeri.
Revin pentru o clipă la tema dialogului, pentru a răspunde acestei întrebări. Dialogul nu-i posibil cu oameni care au mereu convingeri absolute. E nevoie de acest spațiu în care să schimbi idei, să le testezi, să renunți la ele. Și atunci, spiritele moderate sînt cele care realmente luptă pentru promovarea unui dialog generalizat care e posibil, e adevărat, doar în spațiul libertății. Dar o cetate locuită numai de moderați nu ar avea sens. E nevoie și de extreme în raport cu care să te definești.
Momente de rătăcire
Andrei Pleșu: Eu totdeauna am socotit că ai o fire fericită. Ești un om care nu faci un efort ca să fii moderat, ca să fii nuanțat. Cum e, contează și chestia asta?
Vă spun ce-mi displace în mod instinctiv: agresivitatea și inapetența la dialog. Plecînd să-mi fac studiile în SUA am scăpat de o tentație - de implicarea în politică. Am avut și norocul de a nu avea ocazia să mă compromit în sfera publică sau politică, rămînînd, ca să spun așa, în categoria "eternelor speranțe".
Cristian Ghinea: Cînd nu ați fost moderat?
Nu am fost moderat cînd am scris în ziarul Cuvîntul, înainte de 20 mai 1990, că votul celui care vrea doar să mănînce două salamuri cu soia, în loc de unul, nu este egal cu cel care vrea să citească mai mult. Ceea ce cred în continuare este faptul că democrația este ca un fluviu impur care are nevoie de diguri, are nevoie de purificare, de educare, de moderare. Aici văd eu sarcina mea ca și a dvs.: e vorba să vîslim împotriva curentului, să încercăm să facem ceea ce piața lăsată liberă nu face, ceea ce societatea lăsată să-și urmeze instinctele nu face. Nu mă dezic de ethosul care era în spatele unei astfel de afirmații, ci doar de exprimarea nefericită de atunci (care mi-a atras critica lui Eugen Simion).
Andrei Pleșu: Dar ce te leagă, că ești legat totuși de patrie: ai contacte, citești presa, fiind dintre cei care acolo este așezat, n-ai nostalgii marginale, ești în forță acolo...?
Trebuie să spun de la început că nu-mi plac nici românii nevricoși care înjură țara și cultura (adesea, din varii complexe refulate), nici cei care cad pe panta unui patriotism ieftin și de duzină, care nu duce nicăieri. Ce mă leagă? Familia mea e aici, în primul rînd. Alături de ea, prietenii pe care-i am și la care țin, și amintirile comune; fără acestea, aș fi mult mai sărac. Mă simt legat apoi de cei care trăiesc aici și care au realizat ceva, adesea cu mari sacrificii de energie și timp: mă refer la cei care au construit instituții viabile, care au promovat idei valoroase în spațiul public. Mă leagă, oarecum paradoxal, și speranțele, și nostalgiile, dar și decepțiile pe care le-am trăit, împreună cu concetățenii mei, în ultimii 16 ani. M-a legat apoi îndemnul dlui Șora ca să încercăm o pendulare între cele două lumi, acum că acest lucru e posibil. Este un lucru pe care el l-a repetat în cîteva rînduri, fără prea mult ecou, din păcate. Mă interesează să scriu cîteva cărți bune de care să nu-mi fie rușine și care să poată fi citite cîțiva ani de acum înainte. În sfîrșit, mă interesează să fiu în contact cu oamenii tineri de aici, să le cunosc preocupările și angoasele..
Andrei Pleșu: Cum ai ajuns la dl Mihai Șora?
Am sunat la ușă. Îmi amintesc ziua. Era 20 septembrie 1984. Am aflat de numele dlui Șora într-un text scris de Nicu Steinhardt, în Critică la persoana întîi, unde se referea la dl Șora ca "acest mare singuratic al culturii române". Asta mi-a rămas în cap. Am citit cartea - de la biblioteca din Suceava, unde eram atunci - și nu am înțeles nimic. Am întrebat în stînga, în dreapta - foarte puțini auziseră de Șora, nimeni nu înțelesese nimic chiar dacă citise filozofia sa, și atunci a rămas în mine un imbold de a-l cunoaște. Mai e ceva! Pentru mine, apariția Jurnalului de la Păltiniș în noiembrie 1983 a fost un moment extraordinar. Eram în liceu. Țin minte și acum. Citisem în România literară recenzia lui Eugen Simion. Am fost primul cumpărător din Suceava al cărții (am și azi 3 exemplare în bibliotecă, pentru orice eventualitate, deși entuziasmul cu care am devorat cartea a dispărut de mult!). Citind-o pe nerăsuflate, s-a cristalizat în mine un anumit orizont de așteptare. Am simțit că sînt nefinisat, că există un potențial în mine, dar nu puteam să-l văd. Știam că sînt ca o piatră necioplită. Și exista acest imbold de a face din acel fragment inestetic ceva mai frumos, mai armonios. Jurnalul de la Păltiniș a răspuns astfel unei anumite nevoi care era neclară în mine. În momentul în care am citit cartea, am simțit o anumită chemare. Acea chemare m-a condus să sun la ușa dlui Șora pe data de 20 septembrie 1984. M-a primit în mod natural, ca și cum asta era menirea sa. Așa s-a cristalizat treptat pasiunea mea pentru filozofie, dar dl Șora m-a îndemnat să citesc și istorie, și literatură, ba chiar și economie (față de care eram mefient la vremea aceea). Ne-am întîlnit săptămînal timp de aproape 6 ani, eu veneam de obicei marți dimineața după 10, el îmi pregătea o cafea grozavă, apoi puneam o serie de întrebări din lecturile pe care le făcusem, la îndrumarea lui, în zilele precedente. Lecturile erau dintre cele mai diverse, de la Husserl și Kierkegaard (citit sistematic în germană, inclusiv Jurnalul său), la Simone Weil și Paul Claudel. Apoi am petrecut două sejururi unice, în 1987 și 1988, la mănăstirea Sucevița. Plimbările noastre de seară în jurul bisericii nu le voi uita niciodată. Am consemnat în scris cîteva dintre discuțiile noastre, dar cum nu sînt în general înclinat la confesiuni (același lucru se aplică și dlui Șora), m-am abținut să le public pînă în clipa de față. Dacă vor fi cititori interesați, poate că o voi face cîndva. Eu sînt rezultatul unei terapii de șoc care a reușit - terapia Șora.
| | 
