Fiecare veac îşi are personajele ei mai mari sau mai mici, mai bune sau mai rele, vizibile sau insignifiante, dar toate au contribuit într-un fel sau altul la construirea unui prezent ce azi a devenit trecut.
Un mare boier, un dregător imparţial, un tată şi un soţ ideal, aşa ne este prezentat Iordache Creţulescu în Genealogia Cantacuzinilor scrisă de marele ban Mihai Cantacuzino. Sărac şi orfan, crescut în preajma domnului Constantin Brâncoveanu, căsătorit apoi cu fiica acestuia, Safta; Iordache urcă treptele dregătoriei: mare cămăraş, postelnic, apoi de la 1719 până la 1747 mare vornic: ,,iubitor de biserică”, scump la vorbă, onest, ,,mită pentru orice treabă ar fi putut face, nu lua”, devotat oricărui domn, slujind ,,instituţia” şi nu persoana – ,,el nicio dată nu s-a amestecat a pârî pe vrun domn (avea a lui parimie, de zicea: «cine va fi rânduit de la Dumnezeu să vie sănătos, pe care-l va scoate să umble sănătos»), respectându-şi cu onestitate atribuţiile – ,,era drept judecător, nefăţarnic; nici însuşi Domnilor nu le făcea co-lachii, ci totdeauna vorbea drept, fără sfială”. Comportamentul unui dregător, conştient de misiunea ce o primise, reuşind să se impună în faţa domnilor – ,,toţi Domnii, nu numai că nu stricau judecăţile cele hotarâte de dânsul, ci încă şi se temeau de el”, model pentru întreaga elită aristocratică – ,,toţi boierii îl aveau în evlavie; puţini care nu-l iubeau, şi aceia se ruşinau de el când îl vedeau”, sobru, ştiind să facă diferenţa între treburile publice şi cele personale – el niciodată nu vorbia în casa sa de orice din cele întâmplate la Curte, sau de casele altora”, venerat de cei mici şi mulţi, plâna de mulţime atunci cân a plecat în lumea celor drepţi – „trupul lui s-a îngropat la Mitropolie în Bucureşti, unde s-a adunat tot norodul Bucureştilor, cu femeile şi cu copiii lor; însă şi ţeranii ce se întâmplase veniţi de la sate, plângându-l toţi cu glas mare, zicând că a murit tatăl lor şi sâlpul Ţării Româneşti”.
Cine îşi mai aduce azi aminte de marele vornic – Iordache Creţulescu, dregător onest, aşa cum rar se întâmpla în acea epocă, aşa cum rar se întâmplă azi? Un model pentru ai săi, dar un model şi pentru ,,dregatorii” noştri de azi.
Un alt mare personaj al acestei epoci rămâne marele boier Nicolae Dudescu. Sfârşitul secolului al XVlII-lea şi pacea de la Kuciuk – Kainargi (1774) induc o efervescenţă intelectuală nemaiîntâlnită în rândul elitei româneşti. Memorii peste memorii sunt scrise şi îndreptate către marile Curţi ale Europei în speranţa eliberării de sub dominaţia Porţii. Aşa că pe la 1800, boierii se deciseră să-l trimită la Paris pe marele boier Nicolae Dudescu cu un memoriu către marele Napoleon, în speranţa că doleanţele lor vor fi ascultate, că ajutorul nu va întârzia să apară, zvonindu-se că ,,Bonaparte umblă să se suie pe scaunul arigradului”. Cum boierii aveau moşii şi acareturi, case şi nămestii, dar nu bani peşin, Nicolae Dudescu, ales şi pentru că ştia bine franceza, îşi lăsă toată averea amanet pe mâinile cămătarilor şi cu suma căpătată plecă la Paris să câştige bunăvoinţa viitorului împărat, ajutorul Franţei pentru poporul român. Bineînţeles că împăratul nu 1-a primit, deşi eforturile boierului au fost supraomeneşti. A încercat să intre în graţiile tuturor celor care l-ar fi putut ajuta să ajungă la Bonaparte, oferind baluri marilor nobili francezi, cultivându-le pe Mme. de Stael şi Mme. de Recamier. Se spune că la balurile oferite în capitala franceză cele două nobile găseau mai totdeauna câte o bijuterie ascunsă sub şervet sau că, în plină vară, a oferit nobililor francezi o plimbare cu sania pe Champs-Elysées, presărată cu zahăr pentru a imita zăpada. Trei ani irosiţi în încercări zadarnice, o avere spulberată pentru o idee: libertate pen¬tru patria sa. Cine ar mai face azi aşa ceva? E adevarat că idealismul acelui veac s-a stins, odată cu stingerea fizică a acelei generaţii.
Panorama nu poate fi încheiată decât cu marele boier Dinicu Golescu. Plecat în Europa pentru a găsi şcoli cât mai bune pentru cei patru fii ai săi, boierul devine un fin observator al noilor realităţi întâlnite, un mare patriot care ar fi dorit ca toate acele lucruri bune să poată fi posibile şi-n Valahia lui dragă pentru a schimba soarta celor mulţi, pentru a îndrepta moravurile celor mari, abuzurile funcţionarilor, pentru a face să ,,progreseze” cât mai repede ţara. Peregrinările îl ajută să vadă greşelile trecute, să cugete, să scrie, să îndemne şi pe alţii să se îndrepte, să vrea binele pământului ce-l hrăneşte: ,,Dar eu gândesc că toţi fraţii compatrioţi, sau asemenea de vor fi urmat – rău, ca mine – sau bine, vremea este ca toţi deobşte, de la mai mare şi până la cel mai mic, să hotarâm ca să ne desbrăcăm de această haină şi să ne îmbrăcăm cu haina milosteniei, a unirii şi a virtuţii, hotarând fieşcare să slujeasca patriii, după cum slujesc în toata Evropa”.
Câta nevoie avem astăzi de astfel de îndemnuri, spuse nu de un sfânt, ci de un om ce a ştiut să-şi asume greşelile trecutului, îndreptându-se cu gânduri şi dorinţe de bine spre un viitor ce trebuia – ce trebuie şi azi – construit.
Autor: Constanţa VINTILĂ GHIŢULESCU
| | 
