Omul e arhetipal.
Într-un univers în care fizicul și metafizicul reprezintă două aspecte ale aceleiași realități, în care hazardul e providență, în care viața e cârmuită de legi, fiecare ființă vie este în mod necesar întruparea arhetipurilor ce stau la baza manifestării.
Orice viață e arhetipală, începând cu omul. Microcosmos, uneori macrocosmos, unind cerul și pământul, el rezumă întreaga creație pe care e menit să o numească; el conține în sine cele trei regnuri și a fost "creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu".
Fiecare organ, structură, funcție sau mecanism nu e decât manifestarea aparentă, pe un anumit plan, a unuia din arhetipurile vitale, fundamentale. A despărți manifestarea de arhetipul său înseamnă a o condamna să rămână neînteleasă.
Astfel e descris omul, de mii de ani, în cărțile sfinte taoiste, în Vede, în Biblie, în Evanghelii, în Coran. Riturile și miturile omenirii ilustrează această concepție. Va veni o vreme când vom ști - din nou - că Tradiția este o știință, este ȘTIINȚA.
Plăcerea domnește asupra respirației universale în diferitele ei grade de participare la ultima plăcere pe care o cunoaște Omul intrând în zeificare. Ea e singura ce mai rămâne după epuizarea corpurilor cărora moartea le punctează ultimul spasm.
Orice moarte care nu-l face pe om să participe la această uniune divină îl înlănțuie în legea inexorabilă a repetiției banalizante. Din această perspectivă, plăcerea fizică și forma absolută de bucurie a inimii, este bună și dreaptă în sine, ea fiind imaginea Cerului pe pământ. Plăcerea ca formă a pasiunii, reflectare a plăcerii ca formă a rațiunii, este în același timp un mijloc de a ajunge la cea din urmă.
Omenirea, care, timp de generații, a fost impregnată de moralism, cu sau fără voia ei, nu e nicidecum pregătită să trăiască o astfel de experiență. Dar trebuie măcar să devină conștientă de autenticitatea plăcerii. A se lipsi de ea din moralism e la fel de greșit ca a abuza de ea din ignoranță, și se dovedește a fi un lucru distrugător.
E esențial să observăm că stabilirea contactului cu Eul ține în profunzime de aceeași realitate ca și aparitia sexualității la acest nivel, ca și erosul de pe acest palier. Așa se explică faptul că, în cea mai mare parte a timpului, Omul rămâne pe de-a-ntregul fixat aici, fie în refulările forței vitale, supusă interdicțiilor, fie în izbucnirile cvasi - divinizării sale.
Orice asceză ce ar echivala cu o constrângere este falsă; orice refuz al ascezei este de asemenea fals. Dobândirea libertății nu se produce prin licența străină oricărui arhetip, ci prin "justețe" - imagine a arhetipului.
De opt secole, creștinismul occidental tinde spre o identificare cu morala. Pentru a justifica "lucrarea cărnii", al cărei sens profund îi scapă, el și-a stabilit un scop pe plan moral. Aici își află sursa o mare parte din falsele probleme, a căror rezolvare mobilizează, atât de inutil, multe energii. A da imaginii o valoare absolută înseamnă a rămâne în greșeala banalizării.
Pe același plan, deși într-o altă ordine de idei, ajungem la o înlănțuire asemănătoare de repetiții banale atunci când o teză și antiteza sa dau naștere unei sinteze ce devine ea însăși teza unei noi antiteze etc. Suntem prinși în capcana drumului infernal unde totul e fad și plictisitor. Unul din termeni e ridicat la rangul de absolut? Dovada o constituie ideologiile impuse de o religie, de un partid politic etc.
Cum să ieșim din acest cerc?
Cum să introducem acel al treilea termen, singurul adevărat care realizează unitatea?
A învinge Sfinxul sau orice paznic al "Porții Oamenilor", a trece Marea Roșie ca evreii, a intra în Arca lui Noe, iată ce ne propun miturile, inspirându-ne din temele cele mai familiare ale culturii noastre.
Toate se referă la un act ce implică o depășire. Acel al treilea termen de cucerit transcende lumea fizico - psihică, perceperea sa transcende categoriile noastre mentale obișnuite. El nu poate fi descris decât prin simbol, nu poate fi pus în lumină decât prin mit. A ajunge în inima mesajului este primul demers ce trebuie întreprins pentru a intra în cunoașterea destinului nostru și totodată calea realizării sale.
Recursul la mit nu este în mod necesar condiția pentru a trăi trecerea prin această Poartă Îngustă. Atât timp cât omenirea a rămas în starea de iresponsabilitate a copilăriei, foarte puțini oameni au fost conștienți de această trecere. Astăzi, când se lipsește de propriile cârje - condiții esențiale ale propriei existențe -, când - asemenea lui Oedip - își părăsește tatăl adoptiv și pleacă în căutarea secretului nașterii sale, omenirea se prezintă în masă în fața Porții. E înecată de apele unui potop de ignoranță: cunoștințele sale universitare, departe de a o salva, o adâncesc, creînd o lume tehnică dezumanizată. O angoasă latentă îi cuprinde pe toți oamenii care simt închizându-se puțin câte puțin asupra lor fălcile implacabile ale unui monstru. Cine îi va elibera?
Un răspuns original și provocator, argumentat printr-o erudiție derutantă, a oferit Ioan Petru Culianu în cartea sa "Eros și magie în Renaștere". Culianu și-a început cartea în 1969, sub forma unor studii despre Giordano Bruno, Marcilio Ficino și platonismul Renașterii, și a sfârșit-o la Groningen, în 1981, în exil. Demostrația lui Culianu este de o exuberanță care nu se lasă rezumată într-un articol de mici proporții. De aceea voi încerca să redau în continuare numai scheletul argumentării sale.
Prima observație este de ordin material. E izbitor faptul că tehnologia are în comun cu magia scopurile: comunicarea la distanță, călătoria interplanetară, transporturile rapide nu sunt numai realizările tehnologiei, ci sunt și țelurile oricărui magician. Magia se deosebește de tehnologie prin mijloace. Or, lucrul cel mai interesant este că noi posedăm azi exact tehnologia care, pe vremuri, nu exista decât în fanteziile magicienilor. Această corelație secvențială trebuie să ne atragă atenția la fel de mult ca și legătura de același tip dintre numerologia magică a lui John Dee și nașterea fizicii moderne sau faptul că multe din temele majore ale lui Francis Bacon, care e considerat părintele spiritului științific modern, pot fi găsite în manualul unui celebru mag al Renașterii, Cornelius Agrippa von Nettesheim și anume în "De Philosophia occulta".
A doua observație este de natură explicativă. Culianu citează deja cunoscuta hermeneutică aplicată de Max Weber apariției capitalismului, potrivit căreia spiritul capitalist a fost făcut posibil de ethosul protestant. El recurge însă și la un text mai puțin cunoscut, dar la fel de important, aparținând sociologului american Robert K. Merton, care a aplicat teza lui Weber la nașterea științei moderne și a ajuns la concluzia că exista în secolul al XVII-lea o translație a "intereselor vocaționale" ale puritanismului religios în direcția vocației științifice. Altfel spus, puritanismul și interesul științific formează un grup explicativ de același tip ca și legătura dintre așteptările puse în seama magiei de Cornelius Agrippa și aceleași așteptări, atribuite știintei empirice de Bacon.
Acum, dacă renunțăm să mai vedem în Renaștere simpla resurecție a filologiei clasice (și a unui vocabular de specialitate) și înțelegem în schimb că Renașterea a fost de fapt renașterea magiei și a științelor oculte, atunci vom avea în fața ochilor toată întinderea problemei pe care o are de soluționat Culianu. Într-adevăr, dacă tipul exemplar al Renașterii nu este, cum se crede, Erasmus, adică raționalismul scolastic travestit în hainele raționalismului filologic, ci Marcilo Ficino, clericul care a făcut un suprem elogiu erosului și magiei erotice, atunci chestiunea este de fapt aceasta: ce a putut elimina brusc de pe scena istoriei tipul uman al Renașterii, înlocuindu-l în numai două secole cu tipul rațional - laic, cel care, în golul lăsat de plecarea lui Dumnezeu, a inventat știința modernă?
Răspunsul lui Ioan Petru Culianu e net: puritanismul, prin cele două instrumente gemene ale acțiunii sale istorice, Reforma și Contrareforma. Ideea sa este că Renașterea a reprezentat, în esență, roadele pactului dintre creștinism și filosofia păgână pe care Biserica și societatea îl făcuseră în timpurile scolasticii și care și-a atins deplina libertate creatoare abia în ea. Totodată, puritanismul, care a fost expresia fundamentalismului religios protestant, a reușit să-și impună obiectivele sale și catolicimului, astfel că Reforma și Contrareforma au acționat în același sens, având ca obiectiv comun denunțarea pactului dintre creștinism și filosofia păgână care a condus la ecloziunea libertății de spirit renascentiste. Semnul cel mai tipic al reușitei acestui pact fusese magia, prin care Culianu, în sensul magilor Renașterii, înțelege "facultatea și știința de a manevra imaginile și reprezentările ca pe ceva existent și vizibil". Erosul este magie naturală, manifestată direct, fără intervenția voinței sau științei umane; convers, magia este un eros aplicat, stimulat, provocator de operator. Locul în care magia se desfășoară ca în lumea ei proprie este mundus imaginalis, și aceasta pentru că locul în care are loc comunicarea dintre om și suprasensibil este lumea imaginației simbolice și a viziunilor. Prin urmare, cum magia a fost combătută cu ferocitate atât de protestanți cât și de catolici, inamicul numărul unu al oricărui creștinism de după secolul al XVI-lea a devenit fantezia umană. O enormă represiune împotriva imaginarului capabil de viziune conștientă a fost declanșată în Europa, prin identificarea magiei care ținea de imaginal cu formele degradate și vulgare ale vrăjitoriei. Extirpând prin violență vrăjitoria, cele două reforme creștine au castrat de fapt, în mod inevitabil, facultatea omului Renașterii de a crea conștient viziuni și de a dezvolta o gândire coerentă și efectivă prin intermediul lor. De la Renaștere încoace, capacitatea noastră de a opera direct cu propriile noastre "fantasme" s-a diminuat dramatic, iar raportul dintre conștient și inconștient s-a modificat substanțial. Astfel că, deși omul actual continuă să semene fizic cu omul Renașterii, el reprezintă în fond o mutație psihologică a ultimului, în interiorul aceleiași specii.
În ordine istorică, semnalul represiunii împotriva gândirii imaginale a fost dat de bula "Summis desiderantes affectibus", prin care papa Inocențiu al VII-lea declanșează în 1484 vânătoarea vrăjitoarelor. Totuși, la acea dată, tipul uman al Renașterii părea bine instalat în facultățile noastre de cunoaștere, astfel că s-au găsit imediat câțiva juriști influenți care să conteste competența Bisericii în procesele de vrăjitorie. Și lucrurile nu au evoluat până când spiritul iconoclast al celor care detestau Renașterea nu a primit un neașteptat sprijin din partea fundamentalismului protestant. O dată ce ideea revenirii la fundamentele pure ale credinței a prins, s-a declanșat mișcarea care, prin lupta împotriva vrăjitoriei, viza în fond distrugerea pactului de alianță dintre creștinism și filosofia păgână. A urmat represiunea feroce din anii 1580 - 1610, însoțită subreptice de accelerarea creștinării satelor Occidentului (încheiată, după Pierre Chaunu, în secolul al XVII-lea) și de modificarea tipului uman dominant până atunci în Europa. Atunci, între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, cenzura represivă a imaginarului a transformat radical personalitatea umană: oamenii au pierdut deprinderea de a-și utiliza activ imaginația și de a gândi prin intermediul "calităților", căci acestea țineau de magie și erau interzise. Pierderea facultății de a gândi prin viziuni efective a dus în schimb la retragerea percepției exclusiv în domeniul lumii materiale și al observației "cantitative", creînd astfel condițiile apariției științei moderne. Și Culianu conchide: "... spiritul nostru științific s-a născut ca o muscă apteră care, în marile vârtejuri ale istoriei secolului al XVI-lea, a avut norocul să treacă neobservată și să nu fie eliminată de duritatea selecției naturale. Aceasta a lovit atât de puternic științele Renașterii, încât le-a interzis orice șansă de redresare ulterioară."
În concluzie, putem spune că, potrivit schemei explicative propuse de I. P. Culianu, omul european a fost pus sub interdicția propriei sale facultăți de a genera și întrebuința viziuni, printr-o violentă cenzură a imaginarului care, în fond, a și produs civilizația occidentală modernă. Ne putem întreba imediat dacă tipul uman modern, produs fatal al Reformei puritane, este și produsul ei final? Sunt semne limpezi că nu. Culianu însuși, prin senzaționalele consecințe pe care le-a dat ideii de dezvoltare binară a alternaticelor, în cadrul unei ramificații sistemice de tip fractal, a sugerat fără echivoc că lumea uscată și pisăloagă a puritanismului se îndreaptă spre ceva nou, care va trebui să reintegreze exuberanța imaginală imaginarului renascentist.
Bibliografie:
1. Culianu, Ioan Petru - "Eros și magie în Renastere 1484", Ed. Nemira, București 1994
2. Călinescu, Matei - "Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade", Ed. Polirom, Iași 2002
3. Anton, Ted - "Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu", Ed. Nemira, București 1997
4. Oișteanu, Andrei - "I. P. Culianu, un călător în lumea de dincolo", prefață la volumul I.P.Culianu, "Călătorii în lumea de dincolo", Ed. Nemira, București 1994
5. Antohi, Sorin - "I. P. Culianu. Omul și opera", Ed. Nemira, București 2001
6. Nistor, Octavian - "Între Antichitate și Renastere, gândirea Evului Mediu", Ed. Minerva, București 1984
7. Tănase, Georgeta - "Materia, spațiul, timpul în istoria filosofiei", Ed. Minerva, București 1982
8. Țutea, Petre - "Omul, tratat de antropologie creștină", Ed. Timpul, Iași 1992
Autor: Vlad Viski
| | 
